AC/DC – intre vis si realitate

Standard

Daca la concertul L. Cohen de anul trecut de la Bucuresti nu am mers dintr-un motiv care acum mi se pare extra-mega stupid, pe AC/DC nu puteam sa-i ratez.

Pana in seara asta nu am stiut cum sa descriu in cuvinte ce am simtit la Belgrad in seara zilei de 26 mai. Sau poate am fost prea egoista si am vrut sa tin totul pentru mine. Am impartasit o particica din senzatii doar cu doua persoane care-mi sunt foarte dragi.

Am avut emotii deja cu o saptamana inainte de eveniment si ma uitam la calendar taind mental momentele care alcatuiau zilele care ma desparteau de concert. In “ajun” am adormit deosebit de greu. M-a ajutat doar numaratul oilor, aceasta fiind solutia pe care am fost nevoita sa o adopt ca sa nu fiu cheauna ziua urmatoare.

Ajunsi in vama la sarbi, emotiile s-au intensificat si mai mult cand ne-a intrebat nenea cu uniforma: “AC/DC”? Iar noi am raspuns “da”, iar el a pus stampila si ne-a lasat in pace. Da, “pace”… In parcarea de dupa vama erau vreo cinci masini din care se auzeau duioasele acorduri produse de chitara lui Angus si toti pasagerii, grupuri – grupuri consumau diverse bauturi alcoolice. Oare faceau asta pentru ca aveau emotii, ca si mine, si se gandeau ca astfel le mai indeparteaza?

Si inima “bum”.

In Belgrad, zapaceala mare pe strazi. Afise mari cat un etaj de bloc confirmau ca ceea ce urma sa vedem si sa auzim era cat se poate de real, de atunci, de acolo.

Si inima “bum – bum”.

Am asteptat langa stadion vreo ora pana cand ne-au lasat sa navalim. Si-am navalit. Am avut locuri bune, am vazut bine, am fost destul de aproape de scena si eram si langa intrarea in stadion pe unde au intrat si monstrii cu o dubita cu geamuri fumurii.

“Au venit”! “AU VENIT”! “Aaaaaaaaaaaa”!

Eram curioasa cum aveam sa reactionez dupa atata emotie adunata in mine. Stiam ca voi rabufni cumva. Si am aflat. Cu lacrimi in ochi si cu un zambet tamp, de nepotolit (parca as fi stat toata ziua cu un umeras in gura) imi puneam din cand in cand mainile pe cap si eram in stare sa zic doar: “fuck”! “fuck”! Habar n-aveam ce trebuia sa fac ca sa ma conving pe mine insami ca e absolut real si ca AC/DC canta la cativa metri de mine. Mi-a trecut prin minte si ca as putea sa visez. Si-mi ziceam “Taci, e real, nu visezi”!

Si inima “au”.

Pasiune, dedicatie, transpiratie, isterie, chimie, NEBUNIE! La sfarsitul concertului erau la fel de in forma ca la inceput. Daca n-ar fi fost uzi-leoarca, ai fi zis ca atunci au urcat pe scena.  Angus a omorat chitara, Brian microfonul. Si toti laolalta pe noi toti. N-au lipsit nemuritoarele Thunderstruck, You shook me all night long, Hell’s Bells (cu Brian agatat de clopot) si The Jack cu numarul de striptease si privirea diabolica a lui Angus care ne indemna la tipete si aplauze cu mainile pe sus. Anything goes, de pe Black Ice, m-a facut sa-mi ies din minti. Si din echilibru – atat fizic cat si psihic.

Show-ul s-a incheiat cu Salute-ul de rigoare, cu salvele de tun si cu artificii. Am mai avut ocazia sa-i vedem la doi metri departare / apropiere in timp ce ieseau de pe stadion inconjurati de oameni mari si negri. Si-au plecat. Si-am plecat si noi.

Si inima “off”.

Pot spune categoric ca a fost cel mai fericit moment pentru mine din ultimii aproape 26 de ani. Adica din toti pe care ii am.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s