Jazz la Gărâna în 2008

Standard

Cu ceva (mai multă) întârziere apuc să scriu despre un eveniment pe care l-am aşteptat de la începutul anului, dar care a trecut pe atât de repede pe cât a venit – Festivalul internaţional de Jazz de la Gărâna.

Foarte bine şi din timp promovat, nici nu e de mirare că a adunat laolaltă atâtea mii de oameni care au urcat până în Gărâna; majoritatea pentru a asculta o muzică de calitate cântată de nişte muzicieni extrem de talentaţi.

În cele trei zile de festival am avut ocazia să ne delectăm ascultându-i pe unii dintre cei mai valoroşi jazzmen-i ai lumii, dintre care cel mai de “temut” a fost Mike Stern. Acesta împreună cu cei de la Yellow Jackets au fost focul de artificii care a încheiat “sărbătoarea”.

Foarte bine au cântat însă şi Horea Crişovan cu Dominique Di Piazza şi Charles Lloyd care a deschis cea de-a tria seară de festival şi a cărui muzică liniştitoare a fost mângâiată de ultimele raze ale soarelui de duminică.

După care s-a lăsat frigul. Asta însă nu a fost o piedică pentru oamenii care aveau în comun ceva pentru care merita să te zgribuleşti câteva ore.

Cu o singură excepţie, care ce-i drept m-a dezgustat foarte mult, din punctul meu de vedere totul a fost perfect. “Evenimentul” neplăcut a fost următorul: în ultima seară au urcat pe scenă Orient Express cu Harry Tavitian; mi-au plăcut enorm; şi nu numai mie. Nu mi-am dat seama dacă au cântat mai mult decât alţii sau decât ar fi trebuit în mod normal, însă o parte din public – destul de mare – de când s-a depăşit limita de timp alocată au început să fluiere şi să huiduie şi mai apoi să strige “Acasă!”, sau “Ajunge!”. Şi asta nu către o formaţie de duzină care se naşte azi şi moare mâine, ci către Harry Tavitian şi Orient Express, între membrii căreia se afla şi Hanno Hofer pe care-l aplaudaseră cu frenezie cu doar 24 de ore în urmă, când cântase cu Nightlosers. Nu mi-a venit să cred că nişte oameni care ascultă jazz şi despre care ai crede că au cât de cât o bună creştere (şi care până atunci nici nu vorbiseră unii cu alţii de dragul muzicii), se apucă să fluiere şi să înjure ca la uşa cortului.

Probabil că nici celor de pe scenă nu le-a căzut tocmai bine când s-au oprit din cântat şi din public s-a auzit aproape numai “huooo”. Minunat! Mi-a venit să plec. Însă n-am făcut-o pentru că l-aş fi ratat pe Mike Stern. Am înghiţit în sec, am comentat în gura mare, după care am reuşit să uit şi să mă delectez mai departe cu superba muzică.

S-a creat acolo, ca în fiecare an, un micro-univers, relativ departe de civilizaţie. Eram doar noi şi jazz-ul.

Felicitări organizatorilor. Felicitări muzicienilor şi felicitări celor care ştiu pentru ce merg acolo şi nu au drept unic scop amuzamentul prin îmbătare.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s