Întipăriţi-vă!

Standard

nebun

Ce bine e să fii în viaţă! Nu mi-ar plăcea să nu mai exist. Chiar deloc. Sunt atâtea lucruri care mă bucură în fiecare zi încât cred că ar fi deosebit de trist să nu le mai pot savura. E drept că mie nu-mi trebuie ceva spectaculos pentru a fi bucuroasă. Mă înveselesc lucrurile mărunte, aparent fără însemnătate; pot să zâmbesc şi să mă bucur la vederea unei frunze-n vânt. Şi polisemia mă bucură peste măsură. Nu contează; aproape orice.

Am totuşi o nelămurire: de ce sunt puţini oamenii cărora nu li se pare deplasat să zâmbească pe stradă atunci când sunt singuri? Se pare că zâmbăreţii sunt etichetaţi drept “nebuni” dacă o fac; nu găsesc justificarea. Spun asta pentru că am păţit-o ieri. Mergând spre casă mă simţeam extraordinar de bine , ascultam un jazz drăguţ şi nu-mi lipsea nimic. Probabil că nici nu mi-am dat seama iniţial că mi se blocase pe faţă un zâmbet. Dar a avut cineva grijă să-mi atragă atenţia asupra “crimei” comise şi să şoptească partenerului de drum: “ia la asta: parcă-i nebună, râde singură pe stradă”. Ceea ce m-a făcut să zâmbesc şi mai larg şi să-mi continuu cu aceeaşi bună dispoziţie drumul.

Să trag concluzia că m-am ţăcănit? Ce-a fost oare atât de deplasat sau deranjant încât să fiu catalogată aşa? Poate e vreo regulă de bună creştere care spune că nu trebuie sub nicio formă să-ţi manifeşti trăirile interioare dacă te afli singur într-un cadru public. Eu, una, n-am auzit de ea. Dar mă voi documenta şi dacă e cazul, mă voi şi conforma. Că nu e bine să încalci regulile, mai ales pe cele de bună creştere. Toţi trebuie să fim croiţi după acelaşi tipar şi să nu care cumva să iasă vreunul din el că e vai de mama lui. De fapt chiar de el, nu atât de mamă.

Şi câte şi mai câte “nebunii” din astea nu am făcut eu în viaţa mea de până acum…Odată am şi cântat pe stradă. Dar nu m-a auzit nimeni. Probabil că aş fi fost acum undeva pe la Lelenţ, departe de lumea tipărită.

De dansat încă n-am dansat singură pe stradă, dar cred că diseară când plec spre casă am să fac nişte piruete. Aşa, ca să se mire “lumea”. Ciudă-bâc!

2 responses »

  1. Eu am plans odata pe strada… eram toata rosie la fata de nervi, de lacrimi, de durere… si era zi afara…
    Altadata cant, adica dau din gura ca stiu versurile… si oamenii se mai uita la mine, dar ma fac ca nu ii vad, de cele mai multe ori, chiar nici nu-i vad…
    E bine pe strada cand ai casti in urechi si nu auzi ce zic altii… e mai liniste inside your head.🙂

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s